NUME: Adrian Talpă
ORIGINE: orașul Nisporeni, Republica Molodva
STABILIT: în Grecia, Atena de 20 de ani.
STUDII ÎN MOLDOVA – Universitatea Agrară. Facultatea de horicultură.
FUNCȚIA ÎN DIASPORA – Regional sales manager pentru teritoriul CSI și UE, Eurochem International;
Vice președinte al Asociației ORFEU din Atena.
Totul a început la data de 29 octombrie anul 2000. Un tânăr ușor trecut de 20 de ani urcă în autobusul Chișinău Galați, cu gândul să meargă în Grecia. La Galați ajunge la ora 14:00, și ar trebui să fie la București la ora 18:00, avea înțelegere cu Sașa. Era perioada când telefonul mobil nu era chiar la îndemâna oricui! Începe o jonglerie de transporturi: cu care ar putea ajunge mai repede în capitală!? Îi venea la socoteală doar viteza taxiului. 50 de $, cât i s-a cerut, sunt bani mari și acum pentru Moldova. A reușit să negocieze pană la 30 de $.
Împreună cu prietenul s-au deplasat la Gara feroviară unde trebuiau să-l întâlnească pe un oarecare Dan. Pe peron nu au găsit decât o domnișoară din Republica Moldova, Oxana, vorbitoare de limba rusă, care avea aceleași destinații ca tinerii noștri. Cu întârziere de mai bine de o oră a apărut călăuza care i-a trimis cu trenul spre Timișoara. În tren, au mai găsit vreo 10 camarazi, dar dimineață când au coborât pe peron, s-au pomenit a fi vreo 80 de oameni. Li s-au colectat pașapoartele și le-au dat întâlnire pentru o altă îmbarcare la ora 20:00. Au găsit un hotel ieftin (20$) unde au făcut baie și au dormit pentru noaptea dinainte și pentru tot ce urma.
Seara le-au returnat pașapoartele cu o foaie, ceea ce li s-a spus că e chemare pentru Iugoslavia. Erau toți 80 nedumeriți, dar niciunul nu a pus nicio întrebare.
În autobus s-au îmbarcat abia pe la miezul nopții. Au mers o oră până la hotarul cu Iugoslavia, iar altele două au așteptat trecerea vămii, timp în care trebuia fiecare să rețină adresa și numele celui care i-ar fi făcut chemarea. S-au reținut din cauza lui Sașa. Nu avea ștampila de la vama moldo-romană. Această eroare a vameșilor l-a costat 100 de $.
Erau la Belgrad la prima oră a dimineții, dar au rămas în autocar, întrucât aveau chemări false și riscau să fie opriți de polițiști. A venit la vreo 3 ore un alt autobus iugoslav, în care au trecut și au plecat la o altă distanță de 5 ore.
Adrian nu-și amintește distanțele în km. L-a șocat timpul de așteptare și răbdarea pe care o aveau toți. Ajunși în orașul Niș, au fost transferați într-un camion parcat într-o curte, în care au încăput toți. Nu vorbeau, nu tușeau, nu fuma nimeni, deoarece erau aproape de stradă și ar fi putut fi descoperiți.
Cineva din călăuze s-a dus după mâncare la magazin, iar procesul a durat, iarăși, câteva ore. În acea liniște în care majoritatea au ațipit, o femeie a început a striga, probabil constrânsă de claustrofobie și a fost oprită cu greu, doar forțată cu pastile. După camion a urmat alt autocar, în care trebuiau să încapă 88 de fugari (s-au mai adăugat câțiva pe parcurs) și 6 călăuze. „Eu am intrat ultimul la ușa din mijloc, care la cotituri se crăpa, și deveneam verde de frică, povestește Adrian Talpă. În autobus temperatura era ca-n deșert, așa că unii leșinau, alții își pierdeau graiul sau îi luau palpitațiile la inimă.”
Credeau că s-a terminat calvarul când au coborât pe un câmp. Era beznă. Li s-a ordonat: „jos din autobus și fuga la deal din toate puterile”. Așa au ținut vreo două ore, până au ajuns la niște grajduri unde au fost dosiți. Era ultimul sat din Iugoslavia, locuit preponderent de musulmani.
Stăpânul grajdurilor i-a cazat în casă după ce călăuzele au negociat cu el. După regula fetele la stânga, băieții la dreapta și-au ocupat fiecare culcușul. „Gazdele și călăuzele au început să fie agresivi. Țipau și ne mânau ca pe vite. Se comportau urât cu femeile. Fetele tinere și frumoase erau luate și aduse peste o perioadă. Oxana, fata din gara din București, ni s-a alăturat tremurînd de frică.”
Au dormit, apoi au luat masa – pâine cu salam. La toaletă câte unul, la băut apă la fel. Și așa toată ziua, până s-a întunecat. Se rugau toți să nu fie lună și nici cer senin. Mânați afară au fost scoși pe o pășune, apoi au dat de o livadă. Pe la ora unu noaptea au ajuns la un deal care a ținut vreo 4 km: „câte 3 în rând coloana ajungea la 100 de metri și toți fugeam!”. Ajunși în vârful dealului s-au oprit. În gură nu aveau strop de salivă, în butelie nu mai aveau nici un strop de apă. Lingeau roua de pe iarbă ca să se răcorească și să se hidrateze. De pe acel deal i-a luat un macedonian gras, așa și-l amintește Adrian. Iau dus într-un subsol, unde au încăput doar vreo 60 de oameni. Pe ceilalți i-a pus în șir indian și purtat o jumătate de oră până la o casă veche și foarte murdară, dar nimic nu mai conta. Au găsit și o sursă de apă! În sfârșit aveau voie să doarmă.
Era 2 noiembrie, anul 2000.
„Când m-am sculat simțeam 207 oase din 206 câte are omul. Aveam timp până la următorul traseu. Mâncarea era aceeași: conserve, pâine, salam și puțină apă.” În toate acele zile au făcut baie doar cu propria transpirație. I-a rămas pe pereții nasului până azi putoarea care s-a strâns în acei câțiva metri pătrați de la picioarele scoase din încălțări. S-ar fi putut abține de la descălțat, dar le ieșeau picioarele din papuci de la atâta mers și fugă.
În acea zi au pornit la drum pe la ora 18:00. Toți pe o arătură mai mult de o oră până i-a ajuns o mașină cu remorcă înaltă și lungă de vreo 5 metri. Pentru că nu erau destul de mulți li s-au mai alăturat 40 de oameni, au fost încărcați doar o parte. Cei rămași, în timp ce așteptau mașina, au zărit apărând de nicăieri o mașină de poliție. O fracțiune de secundă a durat până toți au doborât un gard de sârmă și s-au tupilat după niște tufari. Riscul de a fi capturați era destul de mare, or poliția asta și căuta. Când au urcat în camionul care a venit după ei toți au rămas muți, chiar și la cotituri, când mașina îi arunca unul peste altul. Experiența cu poliția a făcut să prindă frică și musca din preajma lor. După debarcare au mai făcut o oră de pădure până au ajuns la un râu. S-au năpustit toți să bea. Nu au zăbovit prea mult acolo, pentru că aveau de urcat un munte cu o înclinație destul de abruptă, iar ziua era după deal. În vârf s-au culcat.
3. 11.2000
Procesul de a asigura în jur de 100 de persoane cu hrană era destul de provocator pentru călăuze. Pe acel munte, 20 de bărbați au trebuit să se deplaseze la 5 km pentru a transporta mancarea comandată de la magazin și adusă cu taxiul până la un anumit punct.
Ca de obicei, pornirea era după orele 18:00, când se lasă întunericul. Călătorie la pas prin Grecia. Acea seara a fost una dintre cele fără sfârșit. Aveau de parcurs autostrada. Un lucru destul de riscant. Mergeau câte 20 în coloană, în frunte cu câte o călăuză. În acea noapte au pierdut un băiat pe traseu, pur și simplu a dispărut. Pe o femeie o apucau durerile de inimă mereu, alta și-a aruncat pantofii care nu au rezistat traseului mergând în ciorapi de lână. Dacă venea o mașină se aruncau pe marginea drumului unde erau tufișuri pline cu spini. În caz că apărea un echipaj de poliție și erau descoperiți, singura șansă de a scăpa era dacă săreau în apa, la vreo 30 de metri. Nimeni nu mai avea de băut. Toți sperau la o fântână care se afla la 10 km distanță. Când au ajuns acolo fântâna era secată. Plus 5 ore de drum i-a făcut pe toți să se târască așa ca râmele. La 6:30 dimineața au ajuns la râul Vardar, care avea o apă destul de murdară, ceea ce nu mai conta la cât erau de însetați. S-au culcat și au dormit cateva ore.
4.11.2000
Au mâncat, s-au bărbierit, schimbat și spălat pe dinți. S-au pornit iar pe înserate. Aveau de parcurs un teritoriu destul de periculos, plin cu gropi de pe care au fost scoși mulți copaci din rădăcină. Cu căderi pe burtă, pe spate, călcături pe-o parte, sucituri de picioare, au depășit și acest traseu în capătul căruia îi aștepta un camion de i-a înghițit pe toți. Deja știau la ce să se aștepte. Erau ca chibriturile. Respirau doar datorită unei crăpături de vreo 20 de cm.
Ultima oprire a fost printre niște vagoane părăsite și pline de șobolani, dar și de lucruri lăsate de alți fugari altădată. Adrian și-a lăsat și el tot ce avea și a rămas cu hainele de pe el, plus borseta cu acte și câți bani i-au mai rămas. De acolo erau grupați câte 5-10 oameni, fiind direcționați spre Salonic, care se afla la o distanță de 20 km. Adrian a rămas în grupul de la urmă, 7 persoane. Între timp le-a venit o alarmă că un grup de dinaintea lor a fost caprurat de poliție și dus la pușcărie. Li s-a explicat de unde să ia autobusul și, drum bun! Au ajuns la timp în stație. Autobusul a venit cu întârziere, ceea ce îi făcea să fie foarte agitați. Au fost învățați să spună: „tria Salonic”, iar drept răspuns , spune Adrian au primit ceva de genul: „HAM-HAM-HAM!”, acum eroul nostru ar înțelege, dar atunci totul noua limbă semăna cu un lătrat. Alte emoții și multă spaimă la apropierea fiecărei persoane, mai ales când au ajuns la gară și trebuie să aștepte cursa spre Atena.
7.11.2000
A ajuns în orașul în care l-a întâmpinat mama, stabilită de 2 ani în Grecia.
De atunci a început aventura. Adrian s-a angajat la primul său job, întrun restaurant. Între timp învăța minuțios limba. Cate 10 cuvinte pe zi iar seara avea examen în fața mamei.
Peste aproape un an și-a adus iubita prin peripeții și mai mari, cu închisoare, fugă și stres, dar aceasta este o altă istorie.
2020
Adrian Talpă, azi are o funcție înaltă la Eurochem International, o companie europeană de produse chimice de înaltă calitate. Cu 5 ani în urmă a deschis o mică afacere asemănătoare în Moldova, cu gândul de a reveni cu familia, dar a renunțat după câțiva ani și s-a reîntors în Europa.
Corina Cojocaru
Je t'aime Moldova! 