Bonjour, Paris! Je suis moldave!

_{Foto editor: Elena Zagnat}

NUME: Aurica Țurcanu

ORIGINE: s. Susleni, r. Orhei, Republica Moldova

 STUDII ÎN ȚARĂ: Universitatea Tehnică din Moldova, Facultatea de informatică și telecomunicații

STABILITĂ : FRANȚA

FUNCȚIA ÎN DIASPORA: Patiser.  Coproprietară a unei patiserii de panificație și SALON DE THÉ AUX DELICES d’AURICA& FRANÇOIS.

Avea 3 zile de la naștere și a rămas în casă cu fratele mai mare care avea doi ani. Atunci Rostel i-a prezis Auricăi viitorul în patiserie. Prin urmare, i-a umplut gura nou-născutei cu biscuiții lui preferați, dândui de înțeles că acesta este gustul pentru care merită să trăiești! Până acum Auricăi i-a rămas în minte acel univers al gustului și dacă îi propui să aleagă între o porție de friptură și alta de tortă, ea va alege cireașa.

 Aurica Țurcanu a fost mereu cea mai bună în toate. Fiecare din noi a avut o colegă la școală care se pricepea la cântat, la recitat, la răspuns atunci când nimeni nu a învățat tema, la rezolvat problema căreia nimeni nu-i dădea de capăt! Păi, iată!

La universitate, Aurica Țurcanu a avut bursă de stat, era în gașca găștilor și-și câștiga banii, pe langă bursă, rezolvând testele de la examene și preparând lucrări de curs pentru studenții lenoși. După absolvire a emigrat, deoarece nici salariul de la centrala telefonică, nici gradul didactic de la universitate, și cu atât mai puțin perspectiva de cercetare nu o convingeau că va avea o viață decentă. Salariul, în raport cu cheltuielile au mânat-o din țară!

***

Cine este François? Este un patiser francez cu foarte mulți ani de experiență în spate. Este omul care a angajat-o pe Aurica la serviciu în cadrul unei brutării, exact când ea avea cea mai mare nevoie. A fost o perioadă șeful ei, până în ziua când au hotărât să se asocieze. S-a reprofilat în brutar și se ocupă de pregătirea pâinii în micuța lor fabrică la aproape 40 de km de Paris.

***

„Toată viața mea e o patiserie.” Așa-și începe povestea Aurica Țurcanu. Nu s-a format în Moldova ca patiser, în primul rând pentru că acolo prestigiul acestei meserii este subevaluat, ea dorind să-și bucure părinții cu o „profesie adevărată”.

A vrut să facă muzică, deoarece cântă atât de bine, dar acelaș principiu a stopat-o.

După absolvire a venit în Franța. Propunerea a fost din partea fratelui, la pachet cu remarca: dacă vii, să știi că aici nu vei sta cu tocul în mână, în birou! Acesta știind pretențiile surorii sale și caracterul ei de lider.

Avea remușcări, la început Aurica, venind la Paris și lăsând 5 ani de studii în spate. 2000 de euro a costat-o drumul spre Europa, în anul 2004. Și-a făcut viză pentru Germania, ceea ce i-a garantat o traiectorie civilizată, nu prin câmpii de porumb și șanțuri, apoi a intrat cu ea în Italia. Ajunsă în Franța a șocat-o locația molodvenilor. Zona semăna cu o ruină plină de șobolani, iar încăperile în care s-au adăpostit erau improvizate, într-o clădire părăsită. Erau oameni care strângeau fiecare cent pe care-l trimiteau acasă.

Imediat a început lucrul la pizzeria unde era angajat fratele său. Avea ideie de franceză, deoarece făcuse cursuri intensive acasă, timp de jumătate de an. Dar franceza din cărți și cea din realitate erau ca nuca de perete! Uneori semăna a chineză pentru Aurica. Munca la restaurant era foarte grea, dar perfecționista a reușit să automatizeze orice sarcină într-o lună.

Pentru a obține drept de ședere a recurs la o metodă comună multor emigranți, cerând azil politic și a invocat atunci o problemă religioasă.

Aurica a trecut și prin ore de menaj la mai multe case ale francezilor, apoi s-a angajat la un magazin de încălțăminte, unde era proprietară o evreică. Nimeni nu putea lucra cu ea, respectiv, pe Aurica au felicitat-o la jumătate de an de lucru ca fiind cel mai longeviv angajat din istoria magazinului. A mai lucrat într-o rețea a magazinului LIDL unde a ajuns la titlul de administrator, dar nimic nu era așa cum Aurica visa.

S-a căsătorit la Paris cu un băiat din Ucraina, Florin, dar prin care curge sânge de moldovean. Florin Arsenii activa în sfera construcțiilor și reparațiilor. În concediu de maternitate a avut un pic de timp ca să-și satisfacă poftele interioare, adică să pună pasiunea în acțiune. De obicei femeile își dezvoltă abilitățile în perioada maternității. Aurica a încercat să-și echivaleze diploma din Moldova aici, dar avea nevoie de 18 luni de studiu suplimentar la zi, ceea ce în Franța este imposibil atunci când ești responsabil de propria întreținere.

A făcut primul tort la comandă. Pretenția era să arate a lingou de aur! Pentru că această comandă a fost un succes, ea a continuat așa o perioadă, îndeplinind comenzile celor apropiați,  până și-a dat seama că poate fi periculos. Într-o țară ca Franța trebuie să respecți legile și regulile unei societăți civilizate, altfel poți fi pus la ungher.

Cu un serch pe google i-a atras atenția Școala franceză de gastronomie FERRANDI. A fost cucerită de operele de artă dulci pe care le-a văzut acolo și s-a angajat într-o formațiune de 36 de ore care a costat-o 2100 de euro. Admiterea a fost destul de dură. Din peste 300 de candidați au fost aleși 24, iar Aurica i-a convins că-și merită contractul la ei: „La acel interviu de admitere mi-au spus să le arăt prima mea lucrare în patiserie și ultima pe care am făcut-o. Au rămas fascinați, eu așa am văzut atunci, ceea ce mi-a asigurat succesul. Am avut noroc că aveam telefonul cu arhiva fotografiilor la mine.”

Evoluția patiserului Aurica Țurcanu înainte de studiile în Paris

Școala franceză de gastronomie FERRANDI este recunoscută cu renume mondial. „Este un prestigiu să o absolvești. Mai mult decât atât, a fi bucătar sau patiser în Franța este un lucru de mare valoare. Francezii sunt gurmanzi. Acolo nu intri decât dacă ai studii superioare. Eu am dat bacalaureatul la ei, am învățat intensiv matematică, fizică, chimie, geografie, istorie.”

După cele 36 de ore, Aurica s-a ambiționat să facă alte cursuri de 8 luni, care au costat-o 8000 de euro, doar cursurile, nu și ustensilele necesare pentru studiu. „Nu regret nici un cent investit! Chiar dacă eu cunoșteam diferite tehnici și mă dădeam mare patiser printre prieteni, trucurile învățate la școală mi-au salvat multe ore de muncă. Ceea ce făceam în 5 ore eu pot face acum în una singură. Nici o tehnică de lucru demonstrată în videourile de pe internet nu va arăta secretele ce te fac să câștigi în rapiditate.”

• 

• 

• 

• 

Nicio tehnică intrată în mintea ei prin teorie nu era valabilă dacă nu avea practică. A început lupta pentru angajare. Patiseriile la care depunea CV-ul aveau nevoie de profesioniști și nu-și prea încredințau vitrinele absolvenților proaspeți. Cu mare greutate a găsit una interesată de ea. Era o patiserie artizanală mare. La proba de angajare a întâlnit-o actualul ei partener, François. Totul decurgea mai bine decât s-ar fi așteptat. Proprietarii i-au câștigat încrederea într-atât de mult că o lăsau singură în perioada de vacanță. Testul cel mai dur a fost când a rămas o săptămână, una în față cu o vitrină uriașă care trebuia umplută cu 30 de torturi diferite până la ora 11:00. Curaj Aurica, curaj!

De multe ori lucra peste program, ceea ce era o încălcare a drepturilor angajatului, care nu avea voie să lucreze mai mult de 13 ore pe zi, dar ea intra în laborator la 5 dimineața și ieșea la 21:00, iar uneori la 23:00.

S-a angajat în mai, iar în noiembrie administrația voia să-l schimbe pe François cu Aurica. Îi găseau acestuia diverse motive și îi imputau greșeli fabricate de ei. „Ar fi însemnat să-l trădez pe cel care m-a angajat atunci când eu căutam disperată un loc de muncă. Nu era să devin bogată, pentru că nici salariul nu se ridica foarte mult, în timp ce reputația mea ar fi scăzut, dar pierdeam și un prieten și din ce am construit eu toată viața acum mă transformam în trădător. ”

Plus la toate starea de sănătate a Auricăi se înrăutățea din cauza abuzului de a lucra cu alimentele înghețate. Degetele aveau foarte mult de suferit și risca să ajungă la amputare, fiind deja foarte umflate: „Mâinile mele erau bolnave deoarece lucram cu produsele înghețate și am căpătat o distrofie la degete care arătau ca niște cârnăciori. Medicii spuneau că risc să-mi amputeze degetele. Așa că am luat un buletin medical, era chiar binevenit.”

După 30 de ani de experiență, François și-a găsit o parteneră în profesie, de încredere, cu care a fost sigur să pășească în deschiderea unei afaceri proprii. La rândul său, Aurica avea fricile ei. O țară străină, un om pe care-l știe decâteva luni și o sumă enormă pe care trebuia să o investească într-un vis. I-a intrat ideea afacerii în minte și se framânta nopțile, cum și ce să facă. Cifre de 300 de mii, 250 de mii , 200 de mii de euro, toate se învârteau în jurul ei cu o grafică aleatorie! Fratele său a fost foarte dur când a susținut-o, adică realist, adică i-a spus așa cum este, că nu va fi ușor. Dar i-a oferit umărul său de sprijin în caz de nevoie.

La 40 de km de Paris activa încă o brutărie veche cu un brutar foarte bătrân și obosit de muncă. Au cumpărat-o cu 150 de mii de euro. Acum arată ca o moșie din telenovelele  mexicane. E largă, curată și foarte frumoasă, după ce soțul Auricăi a reparat-o cum a putut mai bine. Se ocupa de aceasta seara după ce revenea de pe șantier, de la munca sa zilnică.

Și pentru că implicarea lui nu ar fi fost suficientă, Florin a învățat să fie brutar și îl ajută pe François  în fabrica de pâine, pentru că, a asigura o localitate cu pâine proaspătă nu e lucru ușor.

Apropo de localnicii orașelului Bruyères-le-Châtel, care s-au bucurat enorm când a apărut în zonă parfumul de pâine proaspătă și vanilie. „Bătrâneii care vin în fiecarezi la noi în patiserie spun că au crezut că vor muri și prăjituri atât de frumoase vor vedea doar la televizor sau în jurnale! Sunt încântați! Iar eu le fac pe plac. Pregătesc tot ce ține de patiseria tradițională franceză, la cel mai înalt nivel. Fac cremele din produse de bună calitate și de multe ori le bat cu mâna. Ador feedback-ul pe care-l am de la oamenii mei de diferite vârste. Cel mai mult mă încântă bătrâneii pe care i-am cucerit! Aici lucra înainte un brutar foarte bătrân, fără entuziasm, care făcea pâine cu proporții luate la ochi, ceea ce nu îți oferă întotdeauna siguranța unei pâini de calitate! Iar de noi s-a aflat la zeci de kilometri. Pentru o pâine bună omul vine și-ntr-o bortă de sat!”.A face pâine i-a învățat specialiștii de la moara care le furnizează făina. E o rețetă clasică, iar gustul tipului de baghetă TRADITION nu se compară cu nimic mai bun.

Aurica Țurcanu are împreună cu soțul 3 băieți. Spune că ultimul a fost o tentativă la fată. Băieții mari sunt interesați de bucătăria mamei, ceea ce o face să spere că peste 10 ani va putea miza pe o afacere în familie.

Un DESTIN DE COLECȚIE din Diaspora pe care țara l-a pierdut. Aurica spune că e fericită pentru că și-a ascultat intuiția și a venit aici. Într-o țară străină, cu o limbă strănă, lângă oameni străini e cu mult mai simplu să te ridici. „Ce am apreciat din prima săptămână în Franța a afost sinceritatea oamenilor. La fel și legea care are altă valoare. Tot ce am obținut până acum este cu puterile mele și datorită curajului meu, cu toate că până nu demult eram obosită de atâtea documente. Am învățat că trebuie de 100 de ori să bați la o ușă ca până la urmă să reușești.”

Corina Cojocaru