Uneltele unui destin de fier.

Editor imagine: Elena Zagnat

NUME: Olga Căpățână

ORIGINE: Republica Moldova

STUDII ÎN ȚARĂ: Universitatea Aleco Russo, Bălți, Facultatea filologie

STABILITĂ : FRANȚA

FUNCȚIA ÎN DIASPORA: Scriitoare. Fondatoare a Clubului C’ARTE. Până a începe pandemia, organiza prezentări de carte, expoziții de artă.

Vreți să începeți a citi cărți, dar adormiți la primele 2 pagini de lectură? Începeți să o citiți pe Olga Căpățână. Are până acum destule cărți care să vă dezvolte dragostea pentru citit, iar subiectele sunt prea captivante, și autentice ca să le poți lăsa din mână. Olga Căpățână scrie doar din ceea ce a trăit. Nu inventează și nu înflorește. Viața este prea colorată ca să-i mai adăugăm noi culori. Cărți despre război, iubire, realitatea de la sate, prostie, deportări, emigrări, toate, povestite de personaje reale, te fac să-i spui mulțumesc că nu a ținut acele istorii doar pentru ea.  (Căutați Mireasa din Kabul, Parisul cu gust de caramelă sărată, Mintea satului cea de pe urmă, Lilith, Afganistan – raza mea sălbatică de soare, Agent dublu, DOBRENII).

Dacă am da la o parte feminismul, care ia tot mai mare amploare în ultimii ani, ideea că femeia face parte din ființele slabe, gingașe, doar bune de ocrotit, încă persistă în mentalitatea multora. Doar cu un exercițiu de imaginație sau răscolire în propriile memorii ne-am aduce aminte de mame sau personajele femei din istorie, care supuse unor anumite situații, acestea devin luptătoare, puternice, neînvinse. Pentru cei care nu o cunosc pe Olga Căpățînă, acesta ar fi un simplu nume ce ne trimite la o femeie.  Situația s-ar schimba când vă voi spune că Olga a fost la două războaie. Spune că a trimis-o acolo sărăcia. După ce a divorțat de un soț cu care a trăit 10 ani și a făcut doi copii, nu se simțea ea însăși în nimic din ceea ce i se întâmpla. La 30 de ani rămâne singură cu doi copii, fără apartament, fără bani și fără o ieșire din situație.

Își ia curajul în propriile mâini și pleacă în Afganistan, ca asistentă medicală și se întoarce ofițer de armată. Iar mai apoi, la războiul de pe Nistru, Republica Moldova a mers în funcția de ofițer superior al grupului de colectare și prelucrare a informației.

Tatăl Olgăi Căpățână

Olga Căpățână spune că obiceiul oamenilor de la nord e să facă puțini copii, dar să-i dea la școli bune. Ea e născută într-o familie cu 4 fete, e mezina. Tatăl ei căuta băiatul. Tiran cu toate din ele, doar ea a reușit, încet, să-l liniștească pe bărbatul neîmplinit, care-și dorea cu toată ființa să-i ducă cineva numele mai departe. Atunci i-a zis că o va face dânsa, să stea liniștit, va duce numele mai departe de Lencăuți, Ocnița. Până acolo unde va ajunge ea. Întâi până în războiul din Afganistan și cu aceeași demnitate în Transnistria, iar azi la Paris și-a semnat toate cărțile cu numele CĂPĂȚÂNĂ. „Uneori îmi părea că îl iubesc, alteori că îl urăsc. În cele din urmă mi-am dat seama că l-am iubit enorm, mi-am dorit de la el cuvinte de dragoste, și eu sunt convinsă că nu m-am  recăsătorit niciodată dorit un bărbat ca tatăl meu – sever, cu demnitate și foarte frumos. Așa a fost până am ajuns pe la 50 de ani să-mi dau seama pe la 59 că niciunul nu-mi poate oferi nimic. Aveam un nume, o casă, pe feciorii mei și chiar livada me. Abia atunci eu m-am liniștit, devenind calmă și fericită așa cum sunt.”

Își dorea când era mică să fie un pic mai lăudată și ținută pe palme, poate așa ar fi obținut altceva, zice Olga Căpățână, pentru că a fost greu să-și capete încrederea în propriile puteri. „În toate, eu cred că e foarte important norocul, dar norocul nu vine singur. Orice persoană este răsplătită pentru ce a făcut în viață. Nu am dezvoltat încrederea în sine, cât am fost copilă, apoi căsătorită, eram mereu ocărâtă, eu nu aveam acel elan de la care aș fi înflorit, îmi trebuiau cuvinte frumoase. Mereu mi-amintesc de evrei, acolo orice copil are susținerea care-l ridică și-i întărește încrederea. La 30 de ani am dat totul la o parte, și tată și soț și am zis că eu tot sunt om, și pot să fac ceva în viața asta.” Atunci a început a lucra asupra fericirii personale, singură.

 Olga Căpățână spune că fericire se numește și starea ceea pe care o simți o singură secundă. „O femeie care nu depinde de cineva e o mare norocoasă. Așa am devenit eu, am făcut ce-am vrut, când am vrut, cum am vrut. Moldovencele se numesc luptătoare pentru că nu au de ales. Pentru a reuși, a face ceva în viață trebuie să luptăm. Sunt femei care au în spate un bărbat puternic și ele nu au nevoie să lupte.”

 Războiul i-a arătat slăbiciunile. Prin fața Olgăi Căpățână s-au perindat prea multe situații tragice. Inima i se întărea atunci când îi veneau în față corpuri strivite de gloanțe, iar ea trebuia să le îngrijească. A decis să plece la război nu din nebunie și nici într-un caz nu pentru aventură. Trebuia să câștige mai mult pentru a se întreține pe ea și copiii ce îi avea de crescut. Pentru a supraviețui a plecat în ghearele morții. O antiteză pe care doar o luptătoare o poate trăi.

„Am fost într-o operațiune militară în Afganistan și atunci când am fost atacați de afganezi, îi vedeam pe soldații sovietici morți, copiii de 18 ani pe care eu trebuia să-i pansez, să-i ajut, să-i susțin.  Atunci mi-am dat seama că nu mai sunt așa puternică, pot să-mi pierd cunoștința de la o baltă de sânge. Când vezi un corp tânăr întors pe dos, cu intestine, cu sânge, era ceva de neimaginat. Eu când m-am dus în Afganistan eram destul de corpolentă, dar am revenit cu vreo 50 de kg de la ceea ce vedeam, pentru că după o imagine de aceasta nu puteam să mănânc nimic, nu puteam să înghit nimic. În Afganistan era ceva de groază. Afganezii aveau o ură imensă față de noi. Deci, căldura cumplită, ură localnicilor, atacurile de la Kandahar, sicriele de zinc trimise în Moldova… toate acestea m-au marcat.

În Transnistria a fost cu totul altceva. Acolo erau ai noștri, iar durerea se simțea altfel. Turbam de durere,dar în timpul oprațiunilor trebuia să fiu tare. Bărbați pe care, parcă-i cunoști, îi înțelegi ce vorbesc, sunt de-ai tăi și vin niște cazaci să-i omoare! Asta a fost cu mult mai groaznic decât ce am avut a trăi în Afganistan. Erau ai mei și mă durea altfel. După război, aveam o ură în suflet că nu puteam ieși din acea stare, ani. Mă apucam de păr să mă ridic în sus. M-am îmbolnăvit după Transnistria, chiar mi-am operat coloana. Într-o zi mergeam prin Chișinău și am căzut inconștientă, dar când mi-am revenit eram pe scările Bisericii Sfânta Teodora de la Sihla. Era un semn? Am început a mă ruga să scap de ura, care îmi măcina sufletul. Atunci am înțeles ce am de făcut: binefacere, ajutor celor, care au suferit de pe urmele războiului. Am scris prima carte ,,În memoria ostașilor căzuți în Afganistan”, care m-a scos din starea de șoc. Apoi a urmat „Memoria ostașilor căzuți în Transnistria”.” S-a refugiat în poezie, multe din ele sunt cântate de talentatul artist Valy Boghian, superba cântăreață Tatiana Turtureanu, Silvia Grigore, care are o voce minunată, Nicoleta Nucă a cântat două poezii scrise de Olga Căpățână, cu compozitorul Nicolae Usaciov a scris mai multe cântece pentru Margareta Ivanuș.

Ceea ce m-a atras prima dată la Olga Căpățână a fost coafura. Mi-a sărit în ochi într-o zi, în oraș, fără să știu cine este. Bărbătoasă în atitudine, feminină la aspect, Olga Căpățână și-a tăiat părul în primul război la care a participat. „În Afganistan când m-am dus aveam părul lung, frumos, dar am început a nu mai avea timp. În armată nu e vreme de bucle. Trebuia să te îmbraci în câteva secunde și nu-mi permiteam părul lung. Dacă crește un pic mai mare decât să crească în toate părțile merg la coafor cu el.”

În Franța a venit în anul 2004, obosită de tot ce era în Moldova.

Patriotismul nu se terminase, dar o dezamăgea pe zi ce trece. A venit aici și s-a angajat la un spital oncologic unde lucra cu normă întreagă, după ce a făcut un an de studii ca ajutor de asistentă medicală, iar când ieșea din tura de noapte, la ora opt dimineața, avea timp doar pentru a ajunge la o clinică unde mai îndeplinea jumătate de normă, de la 8:30 la 13:30. Avea câte 4 ore de somn și din nou la muncă. Așa a durat programul până în ziua când întâmplarea a făcut să întâlnească un om de televiziune ce i-a schimbat viața.

„Jurnalistul Xavier Deleu mi-a propus să fiu jurnalist de investigație și am făcut primul reportaj care se numește CORPURI DE VÂNZARE. Am filmat în Ucraina, în Moldova, Franța, Germania. Deci, a ieșit ceva destul de bun, care a fost cumpărat de multe țări. Și de atunci când era vorba de un investigator ce ar vorbi rusa și româna, eram solicitată. Așa am început a lucra pentru televiziunea franceză.”

Fără studii în jurnalism (doar Facultatea de Litere și o bună experiență la Radioul Național din Chișinău) a reușit să facă acel film pe bază de entuziasm și dorința de a-i reuși un lucru de calitate.

Viața decentă a început a-i face cu mâna, lucrând absolut legal. Gândul de a se întoarce în Moldova scădea cu totul din priorități: „Când am venit în Franța nu eram sigură că vreau să rămân aici, dar se născuse nepotul Nicolae și când l-am luat în brațe, așa o dragoste mare s-a trezit încât mi-am dat seama că totuși sunt femeie, sunt mamă și vreau să mă dedic lor. Mi-am zis că-mi ajunge atâta politică și patriotism. Am început a-l manifesta prin cărți, versuri, pictură, broderie.”

Multe veri și le petrece în Ucraina, unde are colțul ei de rai și ne trimite poze pe facebook despre cum respiră natura și ce mai fac Marfușa, Efrosinii, Elly, Garry și Mak, cei mai dragi prieteni de care îngrijește cu o iubire enormă.

Olga Căpățână e puternică prin ceea ce construiește singură cu propriile arme: zâmberul, generozitatea, ambiția, dragostea și cărțile. Durerea creată de distanța de casă nu este mică, dar cum spune Olga Căpățână, tot ce iubești doare.

„O dragoste n-a trecut fără durere. Copiii, dacă li se întâmplă lor ceva, te doare, o despărțire de un bărbat e cu durere. Așa e și cu Moldova. Când vezi atâta nedreptate, doare foarte mult. Credeți-mă că am călătorit în multe locuri. Nimic nu e mai bun ca în Moldova. Dacă s-ar schimba puțin mentalitatea moldovenilor. Fiecare venit la putere să fie nu pentru el, ci pentru popor. Un om chiar nu are nevoie de 5 castele, de 7 mașini, sau de milioane. Mâine el poate muri și asta rîmâne pe dinafară. Eu nuștiu cum să ajung la mintea celor de la putere ca să nu ne mai vândă, să realizeze că bucata lui de pâine vine de la popor. Fără ifose de mare deputat și conducător, iubiți-vă țara. Pe acest pământ ați ieșit și tot aici vă veți întoarce.

Corina Cojocaru

1 comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s