Academician al AŞM, doctor habilitat în medicină, profesor universitar, Om emerit. Cît mai poate duce un om? Mai poate, pentru că Doctorul Eva Gudumac mai are un șir de responsabilități pe lîngă cele menționate mai sus.
Marea onoare a fost de partea de partea mea pentru că m-a primit în biroul dumneaei și a acceptat să-mi povestească istoria puternicei cariere pe care o are în spate. „Dacă mi se cere sinceritate, așa voi face, voi fi sinceră”, mi-a spus Doamna Gudumac de la început.
Vine dintr-o familie simplă de la sat, Tătărăuca Veche, Soroca. Mama avea doar patru clase, iar tata agronom pe tutun, cu șapte clase și un an specializare pentru agronomi. Se trage de acolo de unde bunica mulgea vaca în fiecare dimineață și le dădea copiilor cîte o cană de lapte să o bea înainte de a merge la școală.
A fost un copil dorit, după patru ani de așteptări a familiei Oțel. Nu s-a bucurat de răsfăț exagerat, pentru că părinții le-au insuflat un cult al copilului. Totul era dozat. Nimic nu era mai presus ca studiile, această pornire venind din dorința neîmplinită a tatălui, care venea dintr-o familie inteligentă și nu a avut posibilitatea să facă studii.
Mama era o femeie foarte frumoasă, ucraineancă, iar tata un moldovean cu ochii albaștri și părul negru. Copilul Eva (sau Iva, cum o botezase părinții) Oțel era foarte bălaie și slabă dar avea cele mai frumoase rochițe. Bunica era cea care făcea marele ritual al zilei chiar de dimiineață. Îi trezea pe toți cei trei nepoți la ora 5, mulgea vaca, și le dădea la fiecare cîte o cană de lapte, iar după asta trebuia să bea și ceai înainte de a merge la școală, nu înainte de a mînca și o porție de colțunași. Nu s-au mai îngrășat, dar au făcut carte bună.
– Părintele dvs. a vrut să-și realizeze visul de om învățat prin puterile urmașilor săi?
– După ce am absolvit clasa a 7-a mi s-a propus să rămîn la școala din localitate în calitate de profesoară. Tata nu a fost deacord, fiind convins că mie îmi trebuie un act pentru a putea progresa. Crezul lui era că dacă rămîn la școală, mîine-poimîne urmează să mă întorc la normele de tutun. odată și odată acel triumf se va sfîrși iar eu mă voi întoarce de unde am pornit. Clasele a 8 – 10 le-am făcut în localitataea vecină, Vîsoca. Și acolo profesorii mă apreciau sau cred eu că m-au supraapreciat, și eu simțeam susținerea lor. Ei ziceau că învăț bine. Mereu am fost șefă în clasele unde învățam.
– După Vîsoca ce a urmat?
– Îmi doream enorm să devin profesoară la școală. În mahala fiind „învățătoare” pentru toți copii care învățau mai rău. Îi așezam pe toți în rînd la noi acasă într-o cameră și le predam lecția. Tata era mîndru de mine. Atunci am zis că mă duc la Bălți la Fizică și Matematică. Era cea mai în vogă facultate. Așa mi-a fost norocul, și azi îi mulțumesc profesorului respectiv, am dat primul examen, scris pe 4, iar oralul pe 2. Nu era mai mare rușine pentru mine, și toți erau mirați. A venit tata și-mi zice: „Ei cum, ai terminat-o cu școala, ce fele de eminentă ai fost tu dacă nu ai susținut un simplu examen de intrare?”
A doua zi dimineață tata m-a luat cu trăsura pentru a merge la Soroca, poate vom găsi o școală unde poate mă vor primi, asta în condițiile în care deja se încheiase procedura de primire a documentelor. Făcea tata și haz din necaz cu mine. Ne oprim la un Tehnicum de Agricultură, zice poate nu vrei să te faci tractoristă. Trecem pe lîngă școala de Artă și cultură, variantă care pica din start pentru că nu puteam cînta, ajungem la școala medicală la care eu nu vroiam. Ajunsă la școala pedagogică, au spus că mă primesc, dar iarăși talentul meu de cîntăreț a pus punct viitoarei cariere măcar de educatoare.
Dacă toți spun că și-au dorit meseria pe care o posedă chiar din scutece, păi uite la mine nu a fost așa. Întorși înapoi de la școal pedagogică, am ajuns la Școala Medicală și am hotărît tata că aici îmi va fi destinul. A rezolvat prin nu știu care metode să fiu primită acolo, asta cu tot cu limba rusă a sa, foarte șubredă (doamna care lua actele știa doar rusa). Am fost înscrisă la clasa de surori medicale, nu la felceri. Aici am acumulat 9 baluri la examenul de intrare, zburam de fericire, că altfel nu aveam ce căuta acasă. Pe tot parcursul studiilor am fost cea mai bună elevă, mai ales după ce părinții mi-au zis să mă așez în banca întîi să răspund la toate temele, că și așa i-am dat de rușine tot satul.
– Aveați ambiția că veți fi mai mult decît o asistentă medicală?
– Profesorul de chirurgie mă încuraja mereu, el prezicea mereu în fața tatei că fata asta va fi un mare chirurg. După absolvire un alt profesor m-a încurajat să depun actele la Chișinău la medicină. Am insistat să depun actele la pediatrie.
– Credeați că va fi mai simplu de lucrat cu ei sau vă plăceau copiii într-atît de mult încît vă gîndeați să le oferiți cariera dvs?
– Nu într-atît îmi plăceau copiii, cît profesoara de pediatrie de la Școala medicală. Atitudinea ei față de copii era așa diferită, că îmi doream să fiu ca ea. Atunci cînd am adus actele cu dovada de admitere la Institut, tata din nou a găsit o umbră de neîncredere în ceea ce urma să fac eu: „Uite, doi ani a învățat, acum urmează șase, cine-o știe, acuș s-a mărita și-a uita de școlă”. Poate era un imbold de-al tatei de a mă stimula să fiu cea mai bună, că eu mă străduiam să-l surprind pozitiv mereu. Mi-a demonstrat dorința sa de a se asigura mereu pe termen lung că nu voi face vre-o manevră de abandonare a studiilor, și cînd am venit primul an cu carnetul de note acasă, m-a pus să semnez și pentru ceilalți 5 ani înainte în carnet, cu familia Oțel, asta sub acelaș aspect, ca nu cumva să mă scap la măritat. Am acceptat să semnez cu greu, dar totuși ultimul an am refuzat, parcă mi-a insuflat telepatia destinului. În ultmul an m-am și căsătorit.
– Și ați trecut prin toate etapele unui viitor mare specialist!
– Îmi doream să fiu Infecționist, dar acolo nu erau locuri. Academicianul Natalia Ghiorghiu a fost cea care m-a luat sub aripa sa în secundariatul clinic la Chirurgie, am fost medic simplu 10 luni, după care am susținut doctorandura trei ani, asta dup ce devenisem mamă. Am fost medic asistent, apoi docent la catedră și tot așa am susținut a doua teză de doctor habilitat.
– Tatăl Dvs era mîndru atunci de dvs?
– El a văzut toate documentele înafară de cele de la Academia de Științe. El se mîndrea foarte mult, dar susținea într-una că trebuie să mai muncesc pentru că asta încă nu e nivelul cel mai înalt la care pot să ajung. Tata a decedat în 1990, mi-a zis înainte de moarte și mi-a spus: „Ivocica tatei, floarea tatei!”, primele și ultimele cuvinde de laudă din partea părintelui meu, cele mai sfinte pentru mine.
– Observ că dvs mereu ați avut un mentor, un exemplu de profesionist, Cei de la școala medicală, după care Natalia Ghiorghiu, profesionalismul căreia e recunoscut de toată lumea?
– Da, cînd am venirt aici, mi-am zis, că acasă l-am avut pe tata stăpîn pe situație avînd crezul „Învață, învață!”, iar aici era Natalia Ghiorghiu. Mi se puneau cîte 11 gărzi lunar, plus lecțiile, plus familia, nu aveam sîmbătă, nu aveam duminică. Eram protejată de profesoara Gheorghiu, dar într-o zi am înțeles că rămîn singură. Era foarte bolnavă, mergeam împreună la vizite, iar într-o zi m-am pomenit singură cu anesteziologul. A fost un chin, dar a trebuit să rezist. Disciplina pe care o vedeam la profesoara mea, a intrat involuntar în deprinderile mele iar acum fac lucrurile aproape automat, dacă este vorba că trebuie să mă trezesc noaptea din pat să mă duc la un pacient.
– Familia v-a înțeles spiritul profesional.
– Soțul e și el profesor, dar a avut înțelepciunea de a-mi oferi întîietate. văzînd că eu sunt mai aproape de pacient. Aceasta nu se numește doar dragoste, dar cred că el s-a și mîndrit că eu am dorința de a face ceva. M-a ajutat din toate punctele de vedere. M-a înțeles fără să-mi reproșeze nimic. Părerea mea este că dragostea trebuie să fie reciprocă, dar din partea soțului să vină mai mult. Femeia este o artistă și acest artistism ea știe bine a-l camufla. Bărbatul nu poate fi artist, el este sincer, iar dacă franchețea se simte ea o prețuiește și-i va fi recunoscătoare. Toate acestea în ansamblu m-au făcut să fiu fericită.
– Unde vedeți dvs diferența dintre studenții de azi și a celor de pe timplul dvs?
– În primul rînd învățatul. Stăteam cu noaptea în cap sub ușa bibliotecii din Moscova ca să prind un loc în sală să frunzăresc niște cărți, din scoarșă în scoarță. Acum însă au deschis internetul și li se pare că au rezolvat orice. Nu. Studiile de calitate nu se scot la xerox, ele sunt acolo în bibliotecă. Marea majoritate a personalităților ce au acumulat cunoștințe de-a lungul anilor au făcut-o prin frămîntări foarte mari, prin înălțări șă căderi. Nu există așa ceva că ai trecut simplu prin erarhia posturilor pe care le ocupi. Ajungi însă la un moment dat cînd trebuie să lași totul și să pleci, nu înainte de a împărtăși cu alții ce știi. Dar atunci cînd pleci, ai speranța că va veni cineva care va avea aceleași capacități și poate mai mari pentru a continua ce ai început, cu acelaș crez.
– Ce vă doriți pentru generația tînără?
– Să acumuleze acele cunoștințe cum am făcut-o noi, și mă bucur totuși că o pot face mai ușor azi, dar să fie mai temeinice, controlate de vreme și să nu pună pe primul plan salariul, nimeni nu ea cu el bogăția cu el cînd pleacă. Nu ne slăvim prin castele și prin faptele ce le-am săvîrșit acestei lumi. Fiecare om trebuie să lase niște semne de întrebare cînd pleacă, pentru că sunt urmașii ce le vor rezolva. Întotdeuna sunt culmi mai înalte spre care trebuie să tindem, dar fiecare om își are limita sa.
Je t'aime Moldova! 